Data de 12 decembrie 2015 va intra în istorie drept ziua în care a fost semnat Acordul de la Paris în domeniul schimbărilor climatice. Reprezentații din 195 de țări au convenit să încerce limitarea creșterii temperaturilor atmosferice planetare la mai puțin de 2 grade Celsius față de valorile preindustriale, până la sfârșitul secolului. Dar temperatura medie globală este deja cu aproape un grad mai mare, 2014 și 2015 fiind cei mai fierbinți ani de până acum. Acordul nu este perfect, are parte și de critici, dar ar putea fi un prim pas pentru evitarea consecințelor nefaste ale schimbărilor climatice.
Sub coordonarea Organizației Națiunilor Unite și președinția ministrului de externe francez Laurent Fabius, conferința pe tema schimbărilor climatice COP 21 s-a desfășurat în perioada 30 noiembrie – 12 decembrie 2015 la Paris. După negocieri intense și câteva compromisuri, reprezentanții celor 195 națiuni au adoptat Acordul de la Paris în domeniul schimbărilor climatice. Dar acordul nu va intra în vigoare decât după ce 55 de țări, responsabile de peste 55% din emisiile globale, vor depune instrumentele de ratificare. În trecut, Protocolul de la Kyoto a fost adoptat în 11 decembrie 1997, dar a intrat în vigoare abia în 2005, iar Statele Unite nu l-au ratificat nici acum.
Principala prevedere a Acordului de la Paris este angajamentul statelor participante de a încerca limitarea încălzirii globale la mai puțin de 2 grade Celsius până în 2100, iar o limită de 1,5 grade Celsius față de valorile preindustriale este considerată „semnificativ mai sigură” față de cele mai grave consecințe ale schimbărilor climatice.
Din datele de până acum, temperatura medie atmosferică globală a crescut cu aproximativ 0,8 grade Celsius față de 1880. În plus, concentrația de dioxid de carbon din atmosferă a depășit pragul de 400 ppm la nivel global în martie 2015, iar o cuantificare exactă a emisiilor de gaze cu efect de seră este dificil de realizat în condițiile în care nu toate datele sunt raportate corect, așa cum ne-au arătat producătorii auto și unele state.
Conform Acordului de la Paris, fiecare țară ar urma să își stabilească propriile obiective și metode de scădere a emisiilor, ce vor fi prezentate la fiecare cinci ani și sunt denumite „contribuții determinate la nivel național” (nationally determined contributions – NDCs). Dacă prezentarea și reevaluarea periodică a acestor obiective sunt obligatorii, neîndeplinirea lor nu are consecințe legale. Aceasta este și principala critică adusă Acordului de la Paris, considerat mai mult „o înțelegere între gentlemeni” decât un document cu relevanță juridică.
Ca modalitate de a impulsiona respectarea sa, Acordul prevede angajamentul țărilor dezvoltate de a finanța anual, cu 100 miliarde Dolari, tehnologii ecologice în țările în curs de dezvoltare. Acest ajutor ar urma să fie implementat până în 2020, iar până în 2025 ar trebui stabilit un nou plafon financiar. De asemenea, ONU susține că „va întări” Mecanismului Internațional de la Varșovia pentru pierderi și daune, adoptat la COP19 în 2013 pentru a gestiona efectele schimbărilor climatice în țările cele mai vulnerabile.
În concluzie, Acordul de la Paris poate fi considerat un prim pas făcut în direcția diminuării emisiilor de gaze cu efect de seră și în încercarea de a limita încălzirea globală. Punerea sa în aplicare depinde de o multitudine de actori statali și nu va fi, cu siguranță, ușoară. Până în 2100, populația planetei ar putea ajunge la 11 miliarde, iar combustibilii fosili ar trebui eliminați. Rămâne să vedem dacă 12.12.2015 va intra în istorie drept ziua în care umanitatea a înțeles importanța conservării Pământului, ori data în care 195 de birocrați au semnat o altă hârtie fără valoare.
Sursă: COP21