Plecotus macrobullaris este o specie identificată la altitudini înalte în Alpi, fapt ce i-a adus numele de liliacul urecheat alpin. Dar povestea sa este mult mai complicată, iar o nouă cercetare a încercat să lămurească de ce un liliac regăsit în vârful munților poate trăi și pe malul mării. Mai mult, cercetătorii au stabilit alte cinci specii de vertebrate, patru păsări și un mamifer, care au preferințe similare de habitat.
Inițial, liliacul urecheat alpin a fost considerat o subspecie a liliacului urecheat brun (Plecotus auritus) și înrudit cu liliacul urecheat cenușiu (Plecotus austriacus). În anii 2001 – 2002, două studii diferite l-au identificat drept specie nouă, cu exemplare regăsite în munții Alpi, și l-au denumit Plecotus alpinus și Plecotus microdontus. În 2003, o altă cercetare a efectuat analize ADN ale mai multor lilieci și a ajuns la concluzia că speciile P. alpinus și P. microdontus sunt identice cu Plecotus macrobullaris, liliac descris încă din 1965 în Croația.
Atunci când a fost identificat în Alpi, la altitudini de până la 2800 m, cercetătorii au presupus că liliacul urecheat alpin s-a adaptat la viața montană și la condițiile de climă specifice. Dar rezultatele analizelor ADN și descoperirea faptului că aceeași specie trăiește la malul mării în Croația, i-au pus în încurcătură și liliacul urecheat alpin a fost considerat un fel de mister.
Noul studiu, publicat în revista Frontiers in Zoology, a analizat preferințele de habitat ale speciei și a ajuns la concluzia că nu clima limitează distribuția liliacului urecheat alpin. Plecotus macrobullaris nu este adaptat la frig, ci are o toleranță mai mare la temperaturi medii cu o variație de până la 16 grade Celsius. Cum iarna hibernează, liliacului urecheat alpin poate supraviețui vara la temperaturi medii cuprinse între 6 și 22 grade Celsius.
Distribuția sa este definită de caracteristicile topografice, liliacul preferând zonele stâncoase abrupte care oferă atât locuri în care să se ascundă, cât și un spațiu deschis larg în care să își caute hrana. Aceleași preferințe de habitat le au patru specii de păsări: Montifringilla nivalis (Cinghița alpină), Pyrrhocorax graculus (Stăncuța alpină), Tichodroma muraria (Fluturașul de stâncă), Prunella collaris (Brumărița de stâncă), precum și șoarecele european de zăpadă (Chionomys nivalis).
Chiar și cu aceste noi date, liliacul urecheat alpin rămâne o specie puțin cunoscută, până în prezent fiind identificate mai puțin de 50 de colonii compuse din cel mult 50 de specimene. Cercetătorii speră ca rezultatele studiului să ajute la identificarea altor colonii, sens în care au alcătuit o hartă a posibilelor habitate pentru liliacul urecheat alpin. În imaginea următoare, coloniile cunoscute sunt marcate cu puncte negre, iar potențialele habitate sunt evidențiate în nuanțe de la galben (puțin probabil) la maro.
Surse: UPV/EHU, Frontiers in Zoology, IUNC